Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale - limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.
Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de dacii mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare! :)))
Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord - Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?
Romanizarea Daciei
Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova - inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor - dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.
Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua "Dacie". In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?
Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste "parghii" nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume - se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.
Cum se paraseste o limba
Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine. Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.
Talmaciul dacilor
La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor "interesati" in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. III din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica "translator al dacilor", prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.
Retragerea romanilor si urmarile ei
Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a "consolidat" in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?
Au fost romanizaţi dacii liberi?
Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare!
Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.
O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe.
Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?
Scoala Ardeleana
Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni.
Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la Ram ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in plin secol XXI, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme.
Istorie si politica
Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.
Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!
Tacerea specialistilor
“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.
Sursa: Formula As
Aurora Petan
Sursa: Formula As
Bucharest Time
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu