FLUORIZAREA - OTRĂVIREA GLOBALĂ A OMENIRII

PLANUL DE STERILIZARE A POPULAŢIEI PLANETARE PRIN INTERMEDIUL ALIMENTĂRII CU APĂ

Cei născuţi mai devreme am învăţat la istorie despre otrăvirea fântânilor şi pârjolirea terenurilor agricole ca mijloace eroice de apărare a strămoşilor noştri în faţa invadatorilor. Desigur, prezentarea unei otrăviri contemporane a apei potabile, la nivel planetar, cu substanţe menite să ne facă uşor de controlat şi de stăpânit, să sterilizeze populaţia, pare o poveste incredibilă, numai bună pentru a fi subiectul unei teorii a conspiraţiei…

J. P. Holdren este unul dintre consilierii actuali ai preşedintelui american Barack Obama şi coautor, alături de Paul şi Anne Ehrlich, al lucrării „Ecoştiinţa” publicată în anul 1977. Împreună cu echipa sa, acesta pledează pentru un „regim planetar” care să instituie „avortul forţat”, „preluarea de către guvern a copiilor născuţi în afara căsătoriei”, şi „implanturi corporale obligatorii concepute pentru prevenirea sarcinii”.
Toate aceste propuneri sunt deja puse în aplicare la nivel planetar. Ultima găselniţă a consilierilor lui Obama este „adăugarea unui sterilizator în apa potabilă sau în alimente”, care să îndeplinească anumite cerinţe clare, pentru ca oamenii să nu-şi dea seama de efectele secundare şi acest „sterilizator” să aibă efect doar asupra lor nu şi a animalelor. „Trebuie să fie eficient în mod uniform, în ciuda dozelor de la individ la individ şi nu trebuie să aibă efecte secundare neplăcute sau periculoase; nu trebuie să aibă efect asupra copiilor, bătrânilor şi animalelor de companie sau din gospodărie” (1).
Şi această propunere, scrisă în 1977!!!, este deja pusă în aplicare. Este vorba de „planul de sterilizare a populaţiei prin intermediul alimentării cu apă”, fără ca muritorii de rând să aibă cunoştinţă de aşa ceva. Face parte din planul diabolic al Elitelor de „reducerea populaţiei globale”. Şi consilierul Holdren notează cu cinism că propunerea de sterilizare forţată a populaţiei „pare să înspăimânte oamenii” şi cu toate acestea nu pare să îi deranjeze prea tare, în ciuda pleiadei de idei totalitare promovate în carte, ca metoda de îndeplinire a unui plan agresiv de reducere a populaţiei.
Prin ultima propunere şocantă a consilierilor preşedintelui american în apa potabilă din reţelele oraselor şi celorlalte localităţi se introduc unele medicamente şi chimicale care scad calitatea materialului seminal şi afectează dezvoltarea sexuală.
„Calitatea materialului seminal a scăzut semnificativ la nivel mondial, cu o treime din 1989 încoace şi la jumătate în ultimii 50 de ani. Rata declinului se accelerează, pe măsură ce, din ce în ce mai multe cupluri întâmpină greutăţi în a avea un copil. În studii cu privire la bărbaţii albi europeni, rata declinului este de 50% în ultimii 30 de ani. În Italia, acest fapt se traduce prin reducerea populaţiei native cu 22% până în anul 2050. Reducerea populaţiei deja se vede în multe zone din America şi Europa” (1).
Studiul din care am citat, dar şi noi cercetări ale unor specialişti independenţi au dezvăluit că substanţe chimice aditive, cunoscute sub numele de Antiandrogeni, îşi găsesc drumul spre rezervoarele de apă potabilă. Aceştia sunt capabili să inhibe efectele biologice ale androgenilor (hormoni sexuali masculini). Adică, eliberarea de testosteron, hormon sexual masculin, care are rolul de a fecunda ovulul, scade. Studiul menţionează că „Universitatea Exeter lucrează acum alături de chimişti de la Universitatea din Sussex pentru a stabili exact care sunt chimicalele în cauză şi să înţeleagă cum sunt acestea eliberate în apă”.
Trebuie menţionat că antiandrogenii sunt administraţi şi bărbaţilor trans-sexuali, care doresc să devină femei dar şi celor vinovaţi de delicte sexuale /violuri, etc. pe timpul şi la ieşirea din închisoare. Pentru a le reduce libido-ul.
S-a mai decsoperit că antiandrogenii sunt introduşi în insecticidele care sunt pulverizate pe alimentele pe care le consumăm.
Profesorul Charles Tyler, de la Universitatea din Exeter, una din autorităţile de vârf la nivelul Marii Britanii, a afirmat că „există certitudinea ca substanţele să aibă efect asupra oamenilor – şi posibil un efect marcant”.
Ca urmare a tratării apei cu chimicalele menţionate, în zonele acvatice din apropierea localităţilor de tratare a canalizărilor (în foarte multe locuri aceste ape nu sunt nici măcar tratate) s-a observat că 80% din peştii masculini aveau caracteristici feminine. O treime din toţi peştii din rîurile britanice produc icre care nu pot fi fecundate (sunt infertile). Pescarii experimentaţi au observat deja un declin sever al populaţiei de peşte în toată Marea Britanie. Problema a devenit una globală, deoarece sunt afectaţi urşii polari, vulturii pleşuvi, vidrele, balenele, etc.
Pe termen lung, sunt în pericol toate speciile de păsări care se hrănesc cu peşti, din moment ce aceste chimicale pătrund în organismul lor odată ce se hrănesc cu peşti.
Omenirea este inconştientă, nu are idee că se află într-un asalt biologic permanent asupra ei: de la semnalele telefoanelor mobile, până la consumarea hranei pulverizate cu antiandrogeni sau a contaminării apei potabile, toate au fost luate în considerare de păpuşarii aflaţi în slujba Elitelor. Toate acestea demontează orice încercare de apărare a drepturilor omului, orice noţiune logică cu privire la drepturile omului, aşa cum sunt ele evidenţiate în codul Nurenberg care stipulează în mod clar că: „consimţământul voluntar al subiectului uman este absolut esenţial” în cazul oricărui tip de experiment uman. Şi tot ce prezint în această lucrare sunt exxperimente pe fiinţa umană. „Suntem atacaţi biologic de adepţii totalitari ai Eugeniei care sunt concentraţi pe reducerea în mod forţat a populaţiei, anunţându-şi programul de reducere la 80% a populaţiei. Moştenirea acestor megalomani s-a născut din rasism de clasă, din gândire fascistă şi dorinţa sângeroasă de a domina şi aduce la sclavie întreaga planetă” (1). Pentru ei, omenirea se împarte în două: Elitele şi „consumatorii inutili de hrană”. Au nevoie doar de câteva sute de milioane de sclavi care să-i întreţină. Planurile lor de genocid au fost şi sunt dezvăluite de oameni curajoşi, specialişti în domeniul lor, de formatori de opinie şi scriitori conştienţi că rasa umană este atacată.
În acest genocid planetar, americanii se află pe primul loc. Nu mi-e ruşine nici cu guvernanţii români care, prin legile elaborate au vândut România şi au ucis câteva milioane de români după lovitura de stat din decembrie 1989.

APA FLUORIZATĂ – DIN NOU SE ASCUNDE ADEVĂRUL

„Imaginaţi-vă că în apa care curge la robinetul dumneavostră au fost introduse, în mod deliberat, substanţe nocive, care v-ar afecta integritatea fizică, acţionând chiar şi asupra capacităţii de raţionare. Deşi pare greu de crezut, există probe care atestă că acest lucru se întâmplă. Conform mai multor cercetători şi oameni de ştiinţă din domeniul sănătăţii publice, adăugarea în apă a unei cantităţi, chiar şi infime, de fluor, nu numai că nu previne apariţia cariilor, dar duce şi la îmbolnăvirea organismului. Mai mult decât atât, poate afecta şi comportamentul individului. Pur şi simplu îngrozitor!” (2).
La finele anului 2003, Guvernul Britanic a luat o măsură care a afectat în mod direct consumul de apă fluorizată. Şi-a afirmat în mod public, că nici un copil mai mic de cinci ani nu va avea probleme cu dantura. Pentru realizarea acestei promisiuni cu câţiva ani înainte fusese iniţiată o campanie de flurizare a apei în anumite puncte ale Regatului Unit.
Din 2001, un grup de susţinători ai acestei măsuri, alcătuit în principal din medici stomatologi, a cerut guvernului să extindă această campanie. Buletinul FMI pentru sănătatea dentară a copiilor arată că doar în 18% dintre districtele sanitare a fost îndeplinită această promisiune. John Renshaw, preşedintele Asociaţiei Dentare Britanice, împreună cu un grup denimit „Alianţa” alcătuit din 79 de medici stomatologi şi voluntari pentru sănătatea copiilor, susţin că, în ariile în care apa a fost fluorizată sănătatea bucală s-a ameliorat vizibil în comparaţie cu zonele unde nu s-a aplicat această măsură.
Astăzi, aproximativ 10% din populaţia Regatului Unit consumă apă fluorizată, în special în zonele din vestul şi nord-estul ţării. „Alianţa” a propus extinderea campaniei şi în nordul Angliei, Scoţiei, Irlandei de Nord, Ţării Galilor şi în Londra.
Deoarece problema este globală întreb: oare populaţia cunoaşte originea fluorului utilizat în pastele de dinţi sau adăugat în apă? E conştientă de efectele secundare recunoscute? De ce se recomandă folosirea acestei substanţe şi nu se prezintă efectele ei nocive? De ce se ascunde din nou adevărul?

FLUORUL – MAI NOCIV DECÂT PLUMBUL

Fluorul este ultimul dintre nemetalele din tabelul periodic (gaze nobile aparte) şi a fost descoperit în 1771 de către chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, dar abia în anul 1886, chimistul francez Henry Moissan a reuşit să-l izoleze, după numeroase încercări nereuşite ale unor oameni de ştiinţă faimoşi, precum Farraday şi Davy. Mulţi cercetători au murit otrăviţi cu fluor.
Fluorul este prezent sub forma unui gaz verde-gălbui, foarte corosiv şi nociv, cu miros puternic, neplăcut. Dintre toate elementele chimice, el este cel mai reactiv formând mulţi compuşi. Ca exemplu de toxicitate trebuie menţionat acidul fluorhidric, cu înalt grad de coroziune. Datorită uşurinţei cu care atacă sticla, este utilizat în industria gravurii.
Deocamdată nu aveţi motiv de îngrijorare, stimaţi cititori. Derivatul care se foloseşte în pasta de dinţi, în industria farmaceutică, inclusiv în apa potabilă, este fluorura de sodiu. Totuşi, există o informaţie necunoscută marelui public. Dacă-i dăm crezare doctorului John Yiamouyiannis ea sună înfricoşător: „Nu adăugăm în mod deliberat arsenic şi nici plumb în apă, dar adăugăm fluor. De fapt, fluorul este mai toxic decât plumbul, iar arsenicul este doar puţin mai otrăvitor ca fluorul” (3).
Dacă veţi citi întregul capitol, vă veţi da seama că acest lucru nu este decât vârful aisbergului dintr-o campanie care foloseşte fiinţa umană pe post de cobai, iar multinaţionalele sunt principalii beneficiari. Totul ar fi bine dacă s-ar respecta nivelul recomandat în ceea ce priveşte cantitatea de fluor introdusă în apă. Adică 0,5 Ppm (sau P/m per milion – reprezintă o unitate de măsură a concentraţiei).. În ţări ca Olanda, SUA, Regatul Unit, etc. nivelul de fluor care se introduce porneşte de la 1Ppm la 3! De fapt, există ţări care consideră chiar şi 1 Ppm o cantitate foarte mare. Este interesant de observat că, în Japonia, de exemplu, se utilizează ca indice superior a 8-a parte din cantitatea recomandată de guvernul nord-american.
Fluorizarea a început oficial prin anii `30, când un grup de oameni de ştiinţă a descoperit că, adăugând mici cantităţi de fluor într-un lichid, acest element devine benefic în lupta contra cariilor. De atunci, s-a dus o ferventă campanie în favoarea fluorului, considerat un extraordinar aliat împotriva bolilor dentare, şi s-a pus accent pe necesitatea includerii acestui element printre ingredientele pastelor de dinţi şi în compoziţia celorlalte produse de acest fel. Cu toate că s-a demonstrat că fluorul favorizează întărirea smalţului dinţilor, el poate produce şi multe tulburări de sănătate, mult mai grave decât îşi poate imagina cineva.
Câţi dintre noi ştiu, de exemplu, că acest element care se utilizează în fluorizarea apei sau a pastei de dinţi provine din rezidurile rezultate din fabricarea aluminiului? Cu siguranţă foarte puţini. Fluorura de sodiu este un reziduu obţinut din fabricarea aluminiului! Este folosit nu numai la produsele anterior menţionate, dar este şi un ingredient întâlnit, în mod obişnuit la fabricarea otrăvurilor pentru şobolani şi gândaci.









ADEVĂRUL DESPRE DERIVAŢII DIN FLUOR




Primele intoxicatii cauzate de fluor datează din perioada Revoluţiei Industriale. În anul 1850, fabricile de fier, cupru şi aluminiu au evacuat în aer mari cantităţi de substanţe cu grad ridicat de toxicitate, ucigând animale, plante şi chiar fiinţe umane. Poluarea s-a intensificat în anii `20 ai secolului XX, atunci când dezvoltarea înfloritoare a industriei a început să fie o problemă comună a ţărilor industrializate.

Marile fabrici metalurgice, în special cele americane, au cunoscut o adevărată explozie cantitativă şi calitativă, fiind impulsionate, în bună măsură, de avântul industriei militare, care promitea mari sume de bani în schimbul producerii armamentului sau dispozitivelor care foloseau materialele menţionate. A apărut însă o problemă: milioanele de tone de floruri obţinute sub forma de reziduri. S-a hotărât ca ele să fie deversate în râuri sau în mediul înconjurător, neţinându-se cont de faptul că erau foarte nocive pentru sănătatea publică. Aşa a început otrăvirea lentă a organismului uman şi distrugerea mediului înconjurător cu floruri rezultate din reziduri. Contaminarea nu a putut fi ascunsă, astfel încât populaţia a intentat procese marilor companii obţinând chiar importante despăgubiri din partea acestora. În unele cazuri, pentru a nu se ajunge la proces, s-au purtat discuţii amiabile şi populaţia a fost despăgubită.

Guvernele s-au văzut nevoite să aloce sume din ce în ce mai mari pentru controlul poluării generate de prelucrarea metalelor, aluminul fiind unul dintre cele mai toxice.

În scurt timp aceste substanţe toxice au început să se folosească pe o scară din ce în ce mai mare la prepararea unor otrăvuri, cum ar fi cea pentru şobolan, foarte căutată.

La începutul anilor `30 lua amploare o campanie agresivă care oferea o soluţie miraculoasă pentru problema deşeurilor derivaţilor de fluor. Aceasta se baza pe adăugarea fluorului, în cantităţi controlabile, în apa potabilă, ajutând astfel la prevenirea cariilor dentare. Câteva persoane, printre care scriitorul şi doctorul Joe Griffiths, afirma că acest fapt nu a fost o descoperire medicală, ci o campanie orchestrată de farbricanţii de aluminiu cu scopul de a dezinforma publicul şi de a distrage atenţia de la ceea ce era cu adevărat important: toxicitatea fluorului.

„ În această perioadă, omul de ştiinţă Gerald J. Cox a adus la cunoştinţa publicului larg faptul că un derivat cu o valoare economică scăzută se transformase într-un potenţial aliat împotriva cariilor, obţinându-se numeroase rezultate, în special pentru sănătatea bucală a copiilor. Puţini îşi imaginau atunci că domnul Cox este plătit de Fundaţia ALCOA, unul dintre principalii fabricanţi de aluminiu din lume şi finanţator al cercetărilor legate de apa fluorizată” (3).

Problema deşeurilor a fost rezolvată. Dar a apărut şi mitul „prevenirii carieri dentare” asociat cu fluorura. Chiar dacă doza pentru un singur individ era infimă, calculată la toată populaţia ea însemna utilizarea a sute de mii de tone pentru toate reţelele de apă potabilă la nivel naţional. Când conducătorii Americii au pus întrebarea „se varsă fluorura în toată apa potabilă a ţării?”, au primit un răspuns afirmativ.

În anul 1939, fluorizarea apei din America de Nord s-a transformat dintr-o singură propunere într-o realitate, mulţumită cercetărilor făcute de Gerald J. Cox, care nu era nici doctor nici stomatolog…ci un om de ştiinţă angajat de principala companie de producere a aluminiului, cea care primise deja cereri masive pentru otrăvirea cu fluor.

Timp îndelungat Oscar E. Ewing a fost avocatul ALCOA, după care, în 1947, a fost numit şef al Federal Agency Security (Agenţia Federală de Securitate), o poziţie care l-a plasat sub controlul Public Health Service – PHS, (Serviciul Public pentru Sănătate). Până în 1950, 87 de oraşe americane au început fluorurarea apei potabile. Au fost eliminate toate cercetările ştiinţifice privind „eneficiul”şi „siguranţa” utilizării fluorurii.

Astfel, industriile aluminiului, îngrăşămintelor şi producerii armelor au fondat programul american „Educaţioe şi cercetere”, în căutarea unui debuşeu pentru cantităţile tot mai mari de deşeuri industriale. Şi nu trebuie să ascundem adevărul: „descoperirea benefică” a fluorurării apei potabile a fost plătită de aceste industrii care trebuiau să se apere în „procesele cu muncitorii şi comunităţile otrăvite de emisiile industriei de fluoruri”.

Au trecut mulţi ani până când a început să apară rapoarte care puneau sub semnul întrebării beneficiile acestei substanţe. Cauzele acestei întârzieri sunt uşor de de explicat: marile industrii, precum ALCOA, susţinuseră de-a lungul anilor o campanie în favoarea fluorului, ascunzând informaţii relevante despre această substanţă toxică.

În perioada 1945-1948, cercetătorii „Proiectului P”au făcut studii secrete pe localnicii din Nowburg, o mică localitate lângă New York. În ediţia din august 1948 al „Jurnalului Asociaţiei Dentale Americane” este publicat raportul în care sunt detaliate pericolele pentru sănătate ale fluorurii. Din motive de securitate naţională, AEC cenzurează rapid raportul.

Între anii 1986 şi 1987, a fost finalizat cel mai mare studiu realizat până atunci despre efectele acestui element, studiu iniţiat de Institutul American de Cercetări în Domeniul Dentar. La proiect au participat 39.000 de mii de subiecţi cu vârste cuprinse ăntre 5-17 ani, din diferite zone ale ţării. O treime dintre aceştia trăiau în zonele unde apa fusese fluorizată; o a doua treime băuse apă parţial fluorizată; iar restul locuiau în zone unde nu fusese aplicată această măsură contestată. S-au analizat fişele întocmite de stomatologi, precum şi starea ulterioară a sănătăţii bucale şi s-a ajuns la concluzia că nu au existat diferenţe notabile între zonele fluorizate şi cele nefluorizate. Cu toate acestea, veştile proaste nu au întârziat să apară.

În 1988, Laboratorul Naţional Argonic confirma faptul că fluorul putea transforma celule normale în celule canceroase. Deşi această descoperire părea alarmantă, puţine ţări au luat măsuri. Doctorul Hardy Limeback, director al Departamentului de Chirurgie Dentară Preventivă din cadrul Universităţii din Toronto şi preşedinte al Asociaţiei Canadiene pentru Cercetare Dentară, a făcut nişte declaraţii uluitoare ziarului Tribune la finele anului 1999. În acel interviu explica: „Copiii mai mici de trei ani nu trebuie să folosească pasta de dinţi cu fluor nici să bea apa fluorizată, iar în Toronto bebeluşilor nu trebuie să li se mai dea apă de la robinet” (3).

Acelaşi doctor declara într-un interviu acordat anchetatorului-scriitor David Icke: „Au fost deversate floruri contaminate în depozitele noastre de apă aproape o jumătate de secol. Majoritatea aditivilor de Fluoruri provind din curăţarea căminelor din Florida. Aditivii sunt un produs toxic secundar al industriei, asta înseamnă că am administrat populaţiei floruri toxice prin intermediul apei potabile, iar persoane fără nici o vină au fost expuse la substanţe cancerigene, cum ar fi arsenicul sau radiul. Din cauza acumulării de substanţe toxice din organism, repercursiunile asupra sanatăţii individului pot fi catastrofale” .

Din nefericire, un studiu destul de recent al Universităţii din Toronto a confirmat temerile doctorului Limeback. Acest studiu a ajuns la concluzia că în cazul locuitorilor din zonele în care nivelul florului din apă este mai ridicat decât în alte părţi, riscurile de producere a fracturilor de şold a crescut considerabil. Mai mult decât atât, s-a decsoperit că fluorul modifică structura osoasă a finţei umane. Prezenţa unei cantităţi prea mari în componenţa scheletelui uman e periculoasă, deoarece oasele devin mult mai fragile.

Dar nu acesta este primul simptom al unui nivel prea mare de fluor în organism, „ci fluoroza dentară, o boală care face dinţii să devină fragili şi decoloraţi şi care astăzi în Canada este cea mai tratată boală în clinicile dentare”.

La data de 22.03.1990, revista New England Jurnal of Medicine a publicat un studiu privind creşterea numărului de fracturi osoase la bolnavii de osteoporoza, fenomen legat de consumul de fluor. În acelaşi an şi, pe parcursul următorilor doi, revista de specialitate a Asociaţiei Medicale Americane a publicat trei articole, care vorbeau despre legătura dintre fracturile de şold şi fluorul adăugat în apă.

În perioada anilor 1990, Phillis Mullenix, toxixolog la Universitatea Harvard, a condus mai multe cercetări, care au arătat că fluorura în apă poate conduce la scăderea IQ-ului şi produce în cobai simptome ce pot fi asemănate cu hiperactivitatea şi deficitul de atenţie – ADHD. Rezultatele cercetărilor ei au fost acceptate spre publicare, însă, doar cu câteva zile înainte, a fost concediată din funcţia de şef a departamentului de toxicologie de la Forsyth Dental Center din Boston. Toate lucrările ei au fost respinse de Institutul Naţional de Sănătate din SUA (NIH). I s-a spus de către „minţi mai luminate” că „fluorura nu are efecte asupra sistemului nervos central”.

„În 1990, dr. John Colquhoun a condus în Noua Zeelandă un studiu asupra a 60.000 de copii din şcoli, studiu care demonstrează că nu există nici o diferenţă între dinţii şcolarilor din zonele fluorizate şi cei ai elevilor din zonele nefluorizate. Un alt studiu care a urmărit să compare sănătatea dinţilor locuitorilor din două oraşe americane, Los Angeles şi San Francisco, nu a găsit nici o diferenţă între aceştia, deşi în San Francisco apa potabilă era deja fluorizată, pe când în Los Angeles, nu. Mai mult, în 1992, o cercetare întreprinsă de Universitatea din Arizona a demonstrat că numărul cariilor este proporţional cu cantitatea de fluor din apa potabilă” (4).

La puţin timp după aceea, un studiu desfăşurat de Procter & Gamble a demonstrat că, adăugând o jumătate din cantitatea recomandată (adică 0,5 Ppm), creşte semnificativ riscul de apariţie a defectelor genetice. În 1993, Institutul de Ştiinţă, Sănătate şi Mediu Înconjurător al Statelor Unite a ajuns la aceeaşi concluzie.

S-a mai dovedit că fluorul nu mai acţionează după vârsta de 20 de ani, contrar afirmaţilor care susţin că are efect toată viaţa.

Totuşi de ce continuăm să-l folosim? Deoarece opinia publică a fost reeducată, iar fluorura a devenit un ingredient activ în pesticidele fluorurate, fungicide, anestezice, tranchilizante, produse farmaceurice, geluri dentare, produse de clătire şi paste de dinţi. Fluorura a devenit în asemneea măsură parte a industriilor multibilionare şi a cîştigurilor farmaceurtice, încât orice retragere a „pro-fluorurărrii” este financiar imposibilă, de neconceput pe cale legală.

Trebuie să specific că un rol important în „reeducarea” opiniei publice americane l-a avut Edward Bernays, cunoscut ca „doctorul cu mai multe feţe”, „părintele” PR, organizaţie înfiinţată de industriaşii americani pentru a convinge naţiunea să accepte fluorurarea. Acest doctor explica cum „orice idee poate fi practic acceptată dacă doctorii sunt de acord. Publicul este dispus să o accepte pentru că doctorul este o autoritate pentru cei mai mulţi oameni, indiferent de ceea ce ştie sau nu ştie”. Însă aceşti doctori care au acceptat fluorura nu ştiau că cercetarea care discreditează fluorurarea a fost suprimată. Ca urmare a acestei ofensise necruţătoare din partea PR dar şi ca urmare a toxicităţii moderate, fluorura a devenit imună la orice critică.

Cu siguranţă, sunt mulţi bani la mijloc. După cum aţi observat, sunt destule studii ale specialiştilor în domeniu care demonstrează că folosirea fluorului în apă nu aduce doar aşa-zise beneficii pentru sănătatea bucală, ci are şi nenumărate efecte nocive, multe necunoscute încă. Pentru a înţelege mai bine lucrurile, trebuie să ne întoarcem în trecut, la cele mai nefericite episoade ale celui de-al Doilea Război Mondial.




FLUORURILE, LAGĂRELE DE CONCENTRARE ŞI CONTROLUL MENTAL




Potrivit cercetătorului Ian E. Stephen, specialist în efectele nocive ale fluorului asupra sănătăţii umane, în timpul mandatului prim-ministrului Margareth Thacher, gradul de fluorizare a apei, în Irlanda de Nord, s-a triplat. Conform acestuia, acest lucru nu a fost făcut în scop profilactic, pentru a se preveni apariţia cariilor, ci din dorinţa de a calma o zonă a ţării cu risc ridicat de conflict. Dacă a fost aşa, de unde ştia prim-ministrul că apa fluorizată avea proprietăţi de modificare a comportamentului individului? Sinistru, stimaţi cititori , sinistru!...

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, germanii au create o mulţime de lagăre de concentrare unde erau masacarate zeci de persoane în fiecare zi. Înfometarea, şi îmbolnăvirile erau doar două dintre metode, la acestea adăugîndu-se drogurile şi experienţele, mult mai crude. Nivelul tensiunii din aceste lagăre era extrem şi în orice moment s-ar fi putut isca revolte, însă germanii au găsit o metodă simplă şi ieftină de a menţine prizonierii liniştiţi şi letargici. Au descoperit că micile doze zilnice de fluor adăugate în apă drogau individul afectându-i creierul şi menţinîndu-l supus.

Această descoperire suprinzătoare putea fi folosită şi în ţările cucerite, pentru a menţine populaţia „sub control”. Colosul insutrial I. G. Farben urma să producă aceste doze de fluor. Era o companie germană de produse chimice, una dintre cele mai mari din lume la vremea respectivă. Principala sa filială se afla aproape de lagărul de la Auschwitz, dintr-un motiv foarte simplu: mâna de lucru era „gratuită” şi departe de zonele bombardate de aliaţi. Printre alte substanţe produse aici se numără şi Zyklon-B, gaz utilizat pentru exterminarea masivă a prizonierilor din lagărele de concentrare.

La sfârşitul războiului, Aliaţii controlau deja toate instalaţiile şi tehnologiile produse în laboratoarele Farben. A fost trimis aici un grup de cercetători conduşi de omul de ştiinţă Charles Elliot Perkins, expert în chimie, biochimie, fiziologie şi patologie. A fost informat despte metodele folosite de germani pentru supunerea prizonierilor, printre care figura şi utilizarea fluorului.

Perkins a comis o greşeală fatală: a spus prea multe lucruri adevărate. După cercetările făcute între 1940 şi 1950, el a declarat că fluorura din apă a produs modificări majore la nivelul creierului. Înainte de a muri, a declarat de mai multe ori că trebuie evitată fluorizarea globală. Acesta este motivul pentru care se presupune că a fost asasinat. Surprinzător este faptul că nu s-au putut demonstra acuzaţiile lui Perkins: legătura dintre Guvern şi fluorizarea apei. Există însă nenumărate probe care demonstrează că înalte personalităţi din industria şi economia americană erau implicate în tot ceea ce se cerceta, producea şi „distribuia” la I. G. Farben.

Înainte de începutul războiului, prin anii `20, compania I. G. Farben a încheiat afaceri de milioane cu diverse companii (General Motors Company, Standard Oil, etc.) şi personalităţi din SUA (Henry Ford, familia Rockefeller şi Bush, etc.), iar în timpul mari conflagraţii aceste afaceri au continut. S-a detaşat bogata familie Mellon care, în 1933, a creat Mellon Institute, o fundaţie independentă care se ocupa de finanţarea noilor descoperiri din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, printre ele aflându-se, în mod curios, şi „extraordinara substanţă profilactică pentru carii”. Relevant este faptul că această familie a fondat uriaşa fabrică de aluminiu ALCO, cea mai mare producătoare de reziduri toxice…

Mai este îngrijorător un lucru care este ţinut sub tăcere. Mai mult de 60 de calmante care se vând astăzi pe piaţă folosesc fluorul în compoziţia lor, deşi acesta intensifică efectul celorlalte substanţe. De exmplu, banalul Diazepam, cunoscut şi sub numele de Valium, are efecte mult mai puternice prin fluorizare, dând naştere unui alt calmant puternic, Rohypnolul, care este produs de Roche Products, o filială a comapniei I. G. Farben.

Stelazine este un puternic tranchilizant fluorurat, care astăzi este folosit în toate ospiciile şi azilele de bătrîni din lume. De ce? Răspunsul poate fi extrem de simplu: pentru liniştirea „fiarelor”, precum şi pentru supunerea şi controlararea celor internaţi în ospicii şi azile.

„S-ar putea să nu pară surprinzător faptul că regimul lui Hitler a practicat conceptul de control al minţii prin intermediul substanţelor chimice, dar armata americană a continuat cercetările naziste căutând tehnici ce produc incapacitatea inamicului sau a întregii naţiuni. Aşa cum arată raportul Rockefeller, o directivă prezidenţială privind activitatea CIA, „programul medicamenteleor a fost parte dintr-un program CIA mult mai larg de cercetare privind controlul comportamentului uman” (5)…

În SUA, în special, în lumea occidentală, în general, produsele care conţin azbest, plumb, beriliu şi alte substanţe cangerigene au fost retrase de câţiva ani buni de pe piaţă. Cu atât mai suprinzătoare mi se pare faptul că fluorura este ţinută orbeşte în braţe. Naţiunea americană, şi nu numai, plăteşte industriile menţionate să rezolve problema deşeurilor toxice prin introducerea lor în apa potabilă de zi cu zi şi pentru „un surâs strălucitor al copiilor”.

În 1991, Edward Bernays scria: „

Iată cum îşi încheie David Heylen Campos articolul intitulat „Fluorizarea – otrăvirea globală”: „Nu intenţionăm să dovedim că guvernele urmăresc să ne controlşeze minţile şi să ne narcotizeze, dar dorim să vă prezentăm un adevăr pe care multe instituţii de sănătate nu vor să-l recunoască, ascunzând, uneori, o parte din informaţii. Dumneavostră vă revine sarcina de a decide ce medicamente vi se administrează şi care este motivul acestei administrări, având grijă ca să nu fiţi trataţi ca nişte cobai. Cine ştie, poate că data viitoare, când veţi bea un pahar cu apă sau vă veţi spăla pe dinţi, vă veţi gândi şi veţi decide singuri dacă va face sau nu bine o Cei ce manipiulează acest mecanism ascuns al societăţii reprezinmtă un guvern invizibil care deţine puterea în ţara noastră…minţile noastre sunt modelate, gusturile noastre sunt formate, ideile ne sunt sugerate, în general de către oameni de care nu am auzit niciodată” . Pe bună dreptate a fost numit „doctorul cu mai m ulte feţe”.doză „mică” de fluorură de sodiu sau alte substaneţe derivate din această otravă invizibilă?” (3).




Surse:

1. http://ro.altermedia.info;

2. http://saccsiv.wordpress.com;

3. http://www.mdn.md;

4. http://yogaesoteric.net